You are here

Jurnalistul și omul din tine, o luptă interioară în mijlocul focarului

30 June 2020
650 reads
Violeta Colesnic,
jurnalistă la Report.md

 
Panică. Asta am simțit încă de când au început să apară primele știri despre amploarea pe care o lua Sars-CoV-2 în China. Eram sigură că, dacă ajunge și la noi, va trebui să stau în casă. De altfel, asta am făcut ulterior. M-am adaptat pandemiei și așa am documentat primul meu material „la telefon”, cap-coadă. Apoi al doilea… M-am ascuns de pandemie acasă, m-am izolat de lumea exterioară și trăiam în bula mea sigură.

Avalanșa de știri false, scepticismul oamenilor, frazele aruncate în spațiul public precum că „nu există nicio dovadă video” și „nu există coronavirus” m-au prins într-o zi cu garda jos. „Cum adică nu există?! Oamenii aceștia ar trebui convinși. Altfel sunt în pericol!” - mi-am zis. Și am decis să mergem acolo, în mijlocul COVID-ului, să le arătăm cât de necruțător este.

Știam că, împreună cu fotoreporterul, vom fi echipați și instruiți ce să facem pentru a nu ne expune riscului într-o zonă roșie. Am fost asigurați că, dacă vom urma toate indicațiile lucrătorilor medicali din interior, vom ieși la fel cum intrăm - „curați”, neinfectați.

Dar nimeni nu ne-a spus despre riscul de după vizita la COVID - despre riscul psihologic.

În seara zilei în care intraserăm prima dată într-o secție de reanimare, în care erau internați pacienții COVID-pozitivi în stare gravă și extrem de gravă, o jurnalistă, cu care nici nu prea comunicam până atunci, mi-a scris și m-a întrebat dacă sunt bine și cum mă simt „moral”. Am asigurat-o că sunt bine, deși nu era decât un fel de a spune, pentru că, în realitate, eram în depresie după cele văzute în acea secție. „Vorbește adrenalina din tine”, mi-a spus ea. Mai târziu am aflat că virusul a trecut cu tăvălugul prin familia ei.

Noaptea am visat cum asist la intubarea acelor oameni pe care i-am văzut cu câteva ore în urmă. Pe măsură ce transcriam interviurile și lucram asupra reportajului, îmi dădeam seama că mă scufund într-o stare care mă stoarce psihic. Acea jurnalistă a avut dreptate: pe măsură ce adrenalina scade, la suprafață ies emoțiile – un fel de emoții pe care nu le-am mai simțit.

A fost primul reportaj pe care l-am scris cu nodul în gât, poticnindu-mă de propriile frici. „Nu putem muri și învia cu fiecare pacient”, mi-a spus șeful Departamentului Terapie Intensivă de la Institutul de Medicină Urgentă, Adrian Belîi. Exact asta fac și jurnaliștii. Se detașează emoțional și își fac meseria. Dacă pot. Poate că cineva ar spune că este prea cinic, dar cu anii învățăm să ne deconectăm emoțiile atunci când conectăm dictafonul. Empatizăm, dar nu „murim” în timpul documentării alături de eroii noștri.

 
Uneori, însă, nu ne reușește.

Dacă în procesul documentării te detașezi, din instinct jurnalistic, când scrii, sentimentele non-jurnalistice se accentuează. Și atunci „te frângi”. Treci prin tine tot ce ai văzut și auzit. Chiar îi auzi cum gem, cum respiră... Are loc o luptă interioară între jurnalistul și omul din tine. Jurnalistul relatează evenimentele, închegând fraze și folosind expresii ca „furtună citokinică”, „decompensarea organelor”, „parametri ventilatori” sau „saturație” până când, într-o fracțiune de secundă, se conectează OMUL. Și atunci începi să povestești despre trăirile tale, despre efectul lipsei oxigenului asupra creierului tău: cum simți că te sufoci, dar știi că nu mai poți da înapoi, pentru că procedura de ieșire și dezechipare durează... Iar tu deja te sufoci. Intervine un soi de panică... Și atunci îți amintești de tehnicile de control asupra minții în situații de criză. Respiri... Respiri! Aha, deci dacă respiri, înseamnă că este aer. Înseamnă că „scafandrul” cela doar arată fioros... Acum trebuie doar să rămâi lucid și să formulezi întrebări cu sens. Nu mai contează nici picăturile de transpirație care, la început, se scurgeau pe șira spinării, pentru că deja ești ud tot. Respiri. E tot ce contează. Respiri, ești în mijlocul focarului și poți face documentare. Pentru asta ai venit aici. Deci, fă-o! Și atunci se „conectează” simțul jurnalistic – nu-ți mai plângi de milă, ci începi să absorbi informație. Nu mai simți deloc frica, panica a dispărut și a revenit curiozitatea jurnalistică. Și funcționezi ca un om cu mintea rece sub un combinezon la +30 de grade. Îți dai seama că trăiești, de fapt, pe propria piele ceea ce trăiesc medicii în fiecare zi. Stând acolo, înconjurat de pacienți intubați, despre care vei afla ulterior că unii au murit, ascultându-i pe medicii care îți spun că sunt extenuați - ești ca o punte între realitatea din Terapie Intensivă și scepticismul celor de afară care cred în cipuri și că acest COVID e un „spectacol mondial”. Simți responsabilitate. Acum de tine depinde dacă, prin felul în care vei relata, vei reuși să ajungi la mintea oamenilor căzuți în plasa manipulării. De tine depinde dacă ei se vor trezi sau vor rămâne în pericol. Acest simț al responsabilității te face atent la orice detaliu.

Pentru încercarea de a aduce dovezi că ceea ce se întâmplă în spitale este cât se poate de real, jurnaliștii sunt blamați și învinuiți că  ar fi plătiți de magnații care conduc lumea, că sunt parte a acestui „spectacol mondial”. Evident că ești supărat. Ai riscat pentru ei cu  propria sănătate și confort, cu sănătatea propriei familii. Îți vine să urli! Oamenii manipulați sunt ca niște mecanisme într-un ceas. Au  fost și din acei care ne-au reproșat că am pus niște manechine pe acele paturi, că acei oameni nu erau vii, pentru că, dacă ar fi fost  vii, ar fi vorbit. Pentru oamenii-ceas nu contează că acei pacienți sunt sedați și au în gât un furtun prin care respiră. Ei au „adevărul”  lor și mereu vor căuta argumente ca să-l susțină.

Și atunci, ca jurnalist, mai ai de trecut printr-o etapă – să rămâi rece. Poți chiar să plângi în taină. Dar să rămâi rece și corect, chiar  dacă îți vine să treci peste etica jurnalistului și să arăți ceea ce „nu este voie”... - A, vreți să vedeți că „manechinele” de pe acele paturi  sunt, de fapt, oameni vii? Ce ar fi să vă arătăm acei oameni cum sunt detubați, cu ochii bulbucați, care nu clipesc? Să vi-i arătăm așa  – fără să blurăm nimic... Să-i visați și voi noaptea. Poate să vă arătăm episodul cu pacientul care și-a făcut nevoile fiziologice sub el, iar patru lucrători medicali, în combinezoane, îl spală de excremente, îl șterg și îi aștern albituri curate? Poate asta ar trebui să arătăm ca să se trezească cei care cred că acesta e „spectacol”? Este etica jurnalistică o pedală de frână de pe care ar trebui să ridicăm uneori piciorul ca să ne „răcorim” nervii? Evident că nu, dar asemenea tentații există. Psihologic, sunt momente care ne pun organismul în stare de șoc, iar în astfel de situații poți aluneca și ieși din limitele jurnalismului.

Și iarăși lupți tu - omul, cu tine – jurnalistul. Tu, care știi cum sunt umiliți medicii acolo, în interior, cum unii pacienți, în agonie, îi trimit la origine, aruncă după ei cu farfuria cu terci... Știi cum unii preoți internați la Terapie Intensivă umilesc infirmierele numindu-le urât doar pentru că „sunt femei și nu au voie în altar”. Cât din asta poți să spui în materialul tău ca să nu dăunezi? Cum să rămâi jurnalist cu mintea rece când vezi că cei de afară ignoră adevărul și cred în teorii conspiraționiste chiar și după efortul tău jurnalistic – când știi că fotoreporterul care te-a însoțit în boxa cu COVID, în încercarea de a continua să filmeze (deși îi era rău), își sprijinea aparatul de fotografiat pe sâni și simțea cum îi curge laptele, pentru că afară, în curtea spitalului, în mașină, o aștepta bebelușul ei pe care îl alăptează. Nu poți să scrii despre asta, nu-i așa? Ar sări toți cu acuzații: „Vai-vai-vai”, victimizare! Dar asta s-a întâmplat.
Noi am reușit să rămânem jurnaliști. Am găsit echilibrul între tentații și interesul public și am produs niște materiale jurnalistice pentru cei care caută încă adevărul. Poate că nu am reușit să ajungem la cei care așteaptă ca pacienții intubați să vorbească prin furtunul din plămâni, dar am reușit, prin adevăr, să oprim, poate temporar, promotorii teoriilor conspiraționiste să ocupe noi creiere.

Pe noi pandemia ne-a învățat să empatizăm, iar atunci când încă o echipă de jurnaliști intră în secția COVID și vezi produsul lor jurnalistic, îți faci griji pentru ei, pentru că știi prin ce au trecut. Și te bucuri că și ei au rezistat fizic și psihic șocului și tentațiilor. Te bucuri că au fost corecți și au rămas jurnaliști. E mai mult decât solidaritate!

Amploarea fenomenului știrilor false în perioada COVID ne-a scos din zona sigură și de confort. Aflarea adevărului și demontarea miturilor a devenit o provocare personală, nu o sarcină redacțională. A dispărut frica și, încet-încet, ne obișnuim să lucrăm în condiții de risc. Învățăm din mers și ne-ar fi fost util un curs de supraviețuire în condiții de „război” pe timp de pace. Pandemia ne schimbă. Jurnalismul trece printr-un fel de evoluție, de readaptare. Jurnalismul post-COVID nu va mai fi așa cum a fost până la pandemie.

Sursa foto: Elena Covalenco