Eşti aici

O taxă ca prilej de PR politic

13 Iulie 2016
485 de afişări
Ion BUNDUCHI, expert media

Motto: orice idee bună poate fi profanată, doar că trebuie dată politicienilor.
(Motto-ul, potrivit Dex-ului, trebuie să conțină un citat al vreunui autor celebru sau dintr-o operă celebră. Deși n-am găsit citatul, motto-ul rămâne, ce-i drept, fără amprenta „celebrității”.)
 
Despre tipuri de oameni

Îmi plac oamenii care au păreri. Mai puțin – cei care le și spun cu și fără noimă. Îmi plac tare oamenii care gândesc. Mai puțin tare – cei care între ”Spune ce gândești!” și ”Gândește ce spui!”, urmează orbește primul îndemn. Îmi plac la nebunie oamenii cunoscători care se pronunță cu precauție despre ceea ce cunosc. Nu-mi plac defel oamenii necunoscători care dețin adevărul în ultimă instanță. Asta-i despre ceea la ce m-am gândit după ce în parlament a fost, chipurile, dezbătut proiectul noului Cod al audiovizualului. ”Chipurile”, pentru că o dezbatere, cel puțin la modul teoretic, presupune că cei care dezbat un text, l-au și citit, iar la modul ideal – l-au și înțeles.
 
Tonalitatea, vă asigur, nu-i zemflemitoare. Textele de legi e greu de înțeles pentru marea majoritate a populației și, o demonstrează practica, pentru majoritatea celor care adoptă legi. Și asta-i în firea lucrurilor. Mai greu e să înțelegi un text de lege pe care nu l-ai citit. Și asta nu mai este în firea lucrurilor.

Sunt multe de spus, dar azi – doar despre chinuita taxă pentru radiodifuzorul public, prevăzută în noul proiect de Cod al audiovizualului.
 
Despre angajamente răsunătoare și acțiuni reale

Câteva precizări: statul are obligația să asigure cetățenilor un minim de informație de interes public; acest minim de informație îl poate asigura radiodifuzorul public, pe care statul s-a obligat să-l edifice; radiodifuzorul public poate fi realmente public, dacă este independent financiar și editorial; un radiodifuzor public nu poate avea independență editorială, dacă nu are independență financiară; independența financiară nu poate fi asigurată, dacă radiodifuzorul public ”trăiește” din bugetul de stat, gestionat de guvern.

De când există, pe hârtie, radiodifuzorul public în țară, a fost finanțat de la bugetul de stat. Actualul Cod al audiovizualului stipulează că radiodifuzorul public este finanțat garantat și suficient. De la 2006, când a fost adoptat codul, și până în prezent, niciunul dintre numeroasele guverne ce s-au perindat la putere, nu au urmat stipulările legii. Radiodifuzorul public în permanență a fost subfinanțat. Și, în permanență, a fost nevoit să cerșească bani de la guvern, în pofida faptului că legislația în vigoare, în premieră, lega și leagă finanțarea de Caietul de sarcini anual al radiodifuzorului public, document cu două capitole: obligațiunile și costul obligațiunilor. Pe naiba! În realitate toți managerii radiodifuzorului public, de la 2006 încoace, au tot ros covoarele puterii în speranța că, poate, devine mai milostiv ministerul cu finanțe sau prim-miniștrii, sau deputații. Zadarnice speranțe, pentru că practicile sovietice sunt beton armat în comparație cu buchia oricărei legi. Una-i legea, și alta-i partidul. Și nu-i vorba de ziua de ieri. Despre azi e vorba!
 
Despre bizarerii autohtone

Pentru că nu au funcționat chiar și prevederile bune ale legii, autorii noului Cod al audiovizualului au încercat să gândească alte prevederi, care să funcționeze. Una dintre ele se referă la taxa de abonament pentru radiodifuzorul public. Principalul raționament: să-i asigure independență financiară și să-l pună la adăpost de presiunile puterii, presiuni permanente de când există radiodifuzorul public. La drept vorbind, exact ar fi să se numească radiodifuzor de stat. Pentru că definiția celui public este: finanțat de public, în serviciul public și controlat de public. Ce avem în realitate? Serviciu finanțat de stat; de multe ori nu se știe în slujba cui și controlat nu se știe de cine ori, mai degrabă, fie necontrolat, fie prost controlat. De ce zic așa? Când există control eficient nu apar datoriile de multe milioane cu care, de regulă, își încheiau mandatele mai toți președinții radiodifuzorului public. Și, să nu ne fie memoria scurtă, bună parte a președinților cu datorii, ”ca pedeapsă”, fie că mergeau în misiuni diplomatice, fie că mergeau pe liste de partid la alegeri de tot felul, fie își găseau funcții în administrații de vârf. Prin urmare, definiția pentru radiodifuzorul public este una, iar ceea ce avem în realitate – este cu totul altceva. Să-i dăm dreptate ex-premierului rus Cernomârdin: oricâte partide noi am crea, oricum  vom obține PCUS...
 
Despre esență

Despre taxă, deci. De unde s-a luat? De la intenția sinceră a autorilor proiectului de cod de a asigura independența financiară a radiodifuzorului public, crezând că și obligațiunea statului de a edifica un veritabil radiodifuzor public a fost sinceră, chiar de nu se vede capătul onorării ei. O precizare principială: nu este vorba de o nouă taxă impusă nouă, beneficiarilor de servicii oferite de  radiodifuzorul public. Noi și azi plătim, precum am făcut-o și ieri, și alaltăieri. Doar că banii mergeau și merg la guvern, în buget și guvernul decidea și decide, dacă trebuie și cât trebuie să-i dea radiodifuzorului. Și-i dădea, și-i dă, de regulă, asigurându-se sau, cel puțin, sugerând că radiodifuzorul va fi ori trebuie să fie ascultător și cuminte. Taxa, deci, ar însemna ca parte din banii pe care oricum îi plătim ca impozite, să fie detașată într-un cont separat, cel al radiodifuzorului public, cont, la care sa nu poată umbla guvernul. Deci, rămâne a identifica mecanismul, prin care parte din impozite să ajungă cumva la radiodifuzorul public, fapt care i-ar spori independența financiară și l-ar responsabiliza nu în fața guvernului, ci în fața  cetățeanului care îl plătește direct, nu prin intermediari. Când plătești apare dreptul să soliciți marfa/serviciul pentru care dai bani. Așadar, în esență, problema este: poate parlamentul și guvernul să găsească mecanismul, prin care parte din impozitele pe care le achităm să le îndrepte direct către radiodifuzorul public? Am toată convingerea că poate. Dar, știind năravul clasei politice, și având în vedere că oricând s-ar adopta legi ele-s în preajma alegerilor multe, dese și de tot felul, taxa respectivă ar putea servi drept pretext de PR ieftin și eficient pentru oricine. Oricine dintre deputați s-ar putea indigna pe taxă, demonstrând ”grijă” părintească pentru cetățean, ferindu-l de o povară în plus. Și nu contează că nu-i vorba de o taxă suplimentară. Nu contează că partea din impozit redirecționată ar putea fi un 5 lei pe lună. Nu contează nici măcar ”grija” care ne pune în cârcă miliardul furat. Este un prilej potrivit de revoltă în numele votanților și prilejul trebuie fructificat plenar. Mă tem că la asta se va ajunge, iar independența reală a radiodifuzorului public va mai aștepta.
 
Despre modele

În lume există mai multe modele de finanțare a radiodifuzorului public. Modelul cu taxa este cel mai de preferat.

Alt model ar fi crearea unei Agenții autonome care să aibă drept preocupare colectarea taxelor și distribuirea banilor către radiodifuzorul public. Un alt model – prin legea bugetului să se prevadă o valoare fixă (0,5% – 1,5%), anuală, din PIB ori din bugetul total, destinată radiodifuzorului public. Pare un model atrăgător, doar că el nu poate responsabiliza radiodifuzorul public, de rând ce va obține banii indiferent dacă-și onorează ori ba misiunea. Modelul cel mai prost este finanțarea radiodifuzorului public de la bugetul de stat. Parcă vrem în Europa, dar, când e vorba de radiodifuzorul public, ne place să preluăm năravul din fosta URSS sau din actuala Rusie. Proiectul noului Cod al audiovizualului are prevederi menite să schimbe situația. Și ea poate fi schimbată. Doar dacă parlamentarii, nu cumva, vor să adopte un nou cod fără a schimba ceva. Certitudinea, deocamdată, e-n ceață.

_____________________
Acest material este publicat în cadrul proiectului  “Campanii de advocacy pentru asigurarea transparenței proprietății media, a accesului la informație, promovarea valorilor și integrării europene”, implementat de CJI, care la rândul său face parte din proiectul „Parteneriate pentru o Societate Civilă Durabilă în Moldova”, implementat de FHI 360.

Acest material este posibil datorită ajutorului generos al poporului american oferit prin intermediul Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională (USAID). Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziţia USAID sau a Guvernului SUA.